Terapia online, avantaje

 

     Pentru cei mai mulți dintre noi, decizia de a merge la terapie nu este atât de ușor de  luat  pe cât pare la prima vedere. Ea este în esență rezultatul pozitiv al luptei dintre  prejudecățile noastre și nevoia naturală de bine, unde fiecare aspect implicat cântărește  greu.

    Ce facem însă când lucrurile par a fi și mai mult îngreunate de pandemia noului  coronavirus? Este terapia online o soluție reală pentru a nu lăsa situația grea prin care trecem să ne afecteze și mai mult starea psihică? Răspunsul unanim al specialiștilor din mai multe domenii de activitate este „da”, pentru că este convenabilă, este supusă  confidențialității, se potrivește stilului nostru de viață modern, iar eficiența este verificată  în timp pe persoane care au utilizat această metodă cu mult timp înaintea apariției  problemelor epidemiologice curente.

Articolul complet, aici : https://www.la-psiholog.ro/cabinet-individual-de-psihologie-costea-luminita-mihaela/sapte-avantaje-ale-terapiei-online

Înțelegerea emoțiilor și starea noastră de bine

foto emotii   Interpretarea realistă a stărilor emoţionale proprii sau a altor persoane reprezintă un aspect important în  dobândirea și mentinerea stării de bine.
   Cu toţii ne confruntăm în viaţă cu emoţii precum tristeţea,  dezamăgirea, frica sau furia, însă nu  toţi  ajungem să suferim, la un moment dat,  de depresie sau anxietate.   

  Ceea ce face ca anumite emoţii să persiste, pentru ca mai apoi să ducă la tulburări psihice, este faptul că în afara trăirilor  emoţionale, un rol foarte important îl au interpretările pe care le atribuim emoţiilor respective. Toate emoţiile sunt experienţe universale, însă  interpretările, evaluările şi reacţiile oamenilor faţă de ele sunt construite la nivel social, contextual şi, nu în ultimul rând, individual. Ca urmare, unele traiectorii pot duce de la trairea anumitor emoţii la  psihopatologie, sau dimpotriva, pot duce la strategii de viaţă adaptative.

    Principalele  tendinţe disfuncţionale înâlnite în gestionarea emoţiilor sunt:

    – perfecţionismul emoţional

    – lipsa de sens a emoţiilor

    – teama faţă de durata emoţiilor

    – lipsa controlului asupra acestora

Continuarea articolului, aici: Înțelegerea emoțiilor și starea noastră de bine

Principii de bază pentru o bună comunicare

Imagine

comunicare   Pentru mulți oameni, orice formă de relație ce implică o interacțiune reciprocă este înțeleasă ca fiind  comunicare, indiferent la ce forme  posibile de contacte se referă: de la  iubire la conflict, de la învățământ la  jocuri, de la pălăvrăgeala la critică  răutăcioasă sau de la îndoctrinare la deliberare.

   Așadar, iată ce anume nu înseamnă comunicare: insultele, bătăile, loviturile și alte agresiuni, denigrările eliberate la adresa celorlalți, critică sistematică, atitudinilre despotice sau umorul sarcastic.

  Ceea ce putem numi comunicare se referă la: contactele constructive cu semenii, contactele  agreabile  pentru sine și pentru interlocutori, contactele care urmăresc scopuri pozitive pentru sine și pentru  semeni,  contactele în care există schimb (contrariul sensului unic ), respect, plăcere sau contactele eficiente.

  Cele 13 principii ne sunt de folos în toate situațiile în care dorim să comunicăm cu cineva, fie apropiat, fie  străin, iar, totodată ele pot fi folosite în fața unui auditoriu compus din mai multe persoane. Pentru a le asimila,  însă, principiile trebuie exersate pentru a deveni un automatism, mai ales dat fiind faptul că o bună comunicare  este necerar să fie naturală și spontană și nu forțată și calculată.

Continuarea articolului, aici: 13 principii pentru o bună comunicare

Exprimarea furiei, ca sursă a creșterii și dezvoltării personale

Imagine

a79b03beec1d6a68f6059d6723857848     Emoţiile sunt reacții afective care ne   individualizează,  ne spun cine suntem și ne pun în relație cu lumea  exterioară. Sunt mișcari care se  nasc în interiorul nostru  și ne călăuzesc în existența noastră, amintindu-ne ceea ce  ne place sau ceea ce detestăm. Deorece viața noastră  emoțională este strâns legată de cea relațională, împartașirea  emoțiilor ne permite să  ne simțim aproape unii de alții. În ceea ce privește universalitatea acestor manifestări, emoțiile ce pot fi recunoscute de către orice persoană de pe această planetă sunt: frica, furia, tristețea  și bucuria. Atunci cand vorbim despre furie, este important să nu o confundăm cu violenţa sau cu puterea manifestată  asupra altcuiva.

    Furia, ca emoție funcțională, apare ca o reacție necesară și firească față frustrare și  nedreptate. Ne ajută la păstrarea granițelor noastre în plan fizic, psihologic, social și totodată, ne  conferă energia necesară în a ne apara drepturile și a ne afirma pe noi înșine. Ne oferă șansa de a ne  armoniza relațiile cu ceilalți tocmai pentru că ne avertizează atunci când nevoile noastre fizice și  psihologice nu sunt respectate. Impulsul de a ne înfuria face parte din zestrea noastră genetică și este o expresie biologică a promptitudinii.

   Scopul furiei este acela de a ne “repara din interior”. Are rolul de a ne conferi resursele necesare pentru a ne  descurca în mediul în care trăim, în special atunci când ne simţim răniţi, frustraţi sau nesiguri.

 Articolul complet, aici: Exprimarea furiei, ca sursă a creșterii și dezvoltării personale

Maturitatea și iubirea în relații

    Pentru a ști cum să iubim într-un mod sănătos și matur avem nevoie să beneficiem în copilaria noastră de o puternică iubire parentală, care constituie germenele dezvoltarii complexe a iubirii atât față de propria persoană, cât și față de ceilalți.

   Dacă în copilărie o persoana are rezervorul de iubire plin, iar nevoile psihologice i-au fost satisfăcute, în viața de adult va putea să-și exprime emoțiile și dorințele astfel încât să găsească cea mai bună cale pentru a-și satisface nevoile, așa cum acest lucru i-a fost transmis în copilărie. Dacă, însă, rezervorul de iubire este gol, dezvoltarea sa psihologică va întârzia sau chiar va rămane blocată la acea varstă, ducând cel mai adesea către manifestarea imaturității la vârsta adultă.

   Imaturitatea manifestată la vârsta adultă este cauza neconștientizată a predispoziției către relații bazate pe dependentă, despre care se poate spune cu certitudine că nu sunt dintre cele mai fericite. Cu cât gradul de dependență este mai mare cu atât viața partenerilor este mai plină de suferință sau insatisfacție. Continuarea  articolului, aici: Maturitatea și iubirea în relații

Creșterea copiilor prin iubire

 1e54430e2da5a49346baf6b8e2974ac3   În creșterea prin iubire necondiționată, iubirea părinteasca este un „dar”. Părinții sunt interesați în mod autentic de fericirea, bunăstarea și sănatatea fizică și emotională a copilului. Ei respectă drepturile copilului dobândite prin naștere, drepturile la iubire și respect. Își manifestă iubirea fața de copil indiferent dacă el împlinește sau nu cerințele și așteptările lor. Copilul este privit ca o ființă umana întreagă și nu numai prin prisma comportamentului său. 

    Creșterea prin iubire neconditionată plasează pe primul loc nevoile copilului și se bazeaza pe identificarea nevoilor elementare ale copilului, anticiparea și satisfacerea acestora. Nevoile emoționale ale copilului sunt satisfăcute prin iubire, înțelegere și o disciplină blândă. Atâta timp cât “rezervorul” emoțional este plin, copilul este fericit și poate funcționa la cote maxime. Nevoile fundamentale ale copiilor sunt: nevoia de iubire, nevoia de formare și educatie, nevoia de protecție fizică/ emoțională, nevoia de explicare si exemplificare a controlului mâniei.

  Viitorul copiilor este determinat în esență de aceasta temelie solidă, iubirea necondiționată, deoarece starea emotională a copilului influențează atât felul în care viitorul adult vede lumea înconjurătoare, cât și felul în care se percepe pe sine.

Articolul complet il gasiti aici: Creșterea copiilor prin iubire

Jocurile psihologice, de la dependență la autonomie

c10eba42c6e161d5fd80068c0d74299bJocurile psihologice se deosebesc de alte activitați ludice prin faptul că, de cele mai multe ori, au implicații dramatice pentru cei care le folosesc. Dacă le raportam la jocurile sportive, de exemplu, ambele tipuri de joc sunt orientate spre un rezultat și pot implica o anumita formă de competiție. Dacă vorbim, însă, de diferențe, jocurile psihologice sunt schimburi comunicaționale lipsite de onestitate, ambigue și complicate la nivel social și psihologic care pot genera sau perpetua conflicte interumane.

Pentru a citi articolul complet accesați următorul link: Jocurile psihologice, de la dependență la autonomie

Nevoile împlinite, cheia unei familii fericite

f9e5517a7d8e28887c9a35027fe8e7d4

     Într-o familie iubirea este transmisă dintr-o generaţie în alta, începând de la părinţi către copii, părinții fiind, din punct de vedere psihologic, arhitecții vieții afective a copiilor. A-ți iubi copilul înseamna de fapt a răspunde nevoilor sale. Cel mai important lucru în creșterea și dezvoltarea unui copil este ca el să se simtă iubit în rezonanță cu nevoile sale de către persoanele semnificative din viața lui. Un copil vine pe lume cu proriile nevoi, atât fiziologice cât și psihologice. Împlinirea nevoilor de bază: hrană, somn, igienă, siguranță asigură supraviețuirea copilului, iar împlinirea nevoilor psihologice stabilește nivelul de sănătate și fericire din viața sa.

Pentru a citi articolul complet accesați următorul link: Nevoile împlinite, cheia unei familii fericite

 

Părintele, Adultul și Copilul – chipuri ale eului

9e371409f56184a4a5de816653df9103      Teoriile relațiilor obiectuale stau la baza procesului prin care ne internalizăm relațiile interpersonale și le înregistrăm în memorie. Proiectăm în lumea noastră internă persoane semnificative din primii ani de viață, persoane care, ca obiecte interne în propria viață mentala, continuă să exercite o puternică influență asupra noastră pe parcursul vietii. Una din abordarile importante asupra acestui proces este reprezentata de metoda analizei tranzacționale, creata de Eric Berne in ani ’60, care descrie personalitea umana în trei ”stari ale eului”: Părintele, Adultul, Copilul. Astfel, din perspectiva stărilor eului, într-o relatie, o persoana interacționeaza cu alta din starea de Părinte, Adult sau Copil, fie în mod conștient, fie în mod inconștient.Stările eului sunt rezultatul propriei istorii interpersonale și reprezintă modalități de a interacționa cu lumea, iar diferitele feluri în care o persoana vorbește sau actioneaza în relatie cu o alta persoana sunt denumite tranzacții. 

 Părintele – este starea care cuprinde modelele parentale influente internalizate în primii noștri ani de viata.

Starea Parinte se releva în două ipostaze:

     Părintele criticeste acea parte parentală care critica, devalorizează, culpabilizează copilul pentru a-l face sa se supuna anumitor norme; este imperativ, adeptul lui “trebuie absolutist (“Trebuie să…”, “Este interzis să…”, “Tu trebuie…” etc ), nu oferă alternative constructive, crează traume si dependență.    

      Părintele protector, permisiv, hrănitoreste acea parte care iubeste, dă, hrăneste, are grijă cu dragoste, protejează fară să creeze dependentă, răspunde în mod necondiționat nevoilor copilului. 

  Copilul prezintă, de asemenea, două perspective:

     Copilul adaptat sau copilul supus Părintelui critic, este partea bolnavă a copilului, este conformist, dependent, se simte vinovat ca nu se conformează suficient asteptarilor Părintelui critic.    

     Copilul liber sau copilul natural este lumea creativitatii si a sentimentelor. Îsi face revoluția natural, experimentează, isi explorează nevoile, alege ceea ce îi place, respinge ceea ce nu-i place.

  Adultul, poate mai adecvat Adultul matur esteministrulcopilului liber, care este pregatit să aduca un raspuns adecvat nevoilor Copilului liber. 

În relația cu sine, cele trei ”stari ale eului” au un rol definitoriu în funcționarea unei persoane. Un proces de crestere si interacțiune sănatos presupune urmatoarea topică (A->B->C ):

A. Părintele protector ii acorda Copilului liber permisiunea de a-si explora si respecta nevoile;

B. Copilul liber comunica Adultului nevoile sale;

C. Adultul gaseste mijloace pentru a raspunde in mod adecvat nevoilor Copilului liber.

     La nivel interpersonal, orice persoana aduce in relatia cu ceilalti propria experiență de viata asa cum se reflecta ea în contextul prezent. Dinamica relatiei reprezintă ”un flux continuu de influență reciprocă comună” (Stolorow și Atwood, 1992 ). În orice relație, realitatea personală este întotdeauna determinată de semnificațiile unice pe care fiecare le aduce în interactiune, iar mai apoi, de semnificațiile construite în comun.

   Abilitatea de a intelege starile mentale ale celuilalt și, totodată, capacitatea de a-i percepe pe ceilalți ca fiind diferiți de noi însine au o importanța majoră în facilitarea unei interacțiuni constructive în relație. Dezvoltarea insuficientă a acestor capacitați este determinată în principal de prezența în istoria unei persoane a unor traume. Acestea conduc la dereglări afective și comportamentale ce vor influența maniera caracteristică în care persoana îl abordează pe celălalt și în care interpretează lumea din jurul ei.

    De exemplu, intrând in mod inconstient, în starea eului Părintelui, în interacțiunile pe care le avem cu ceilalți putem avea o comunicare și un comportament asemanatoare cu cele ale unuia dintre părinti sau a altei persoane semnificative din primii noștri ani de viata.

    Într-o relație, dacă regresam la un mod de exprimare care face parte din propria noastră experiență de copil, în afara stării de conștientizare, reacția noastra poate fi sau nu, potrivită unei situații prezente de viața. De exemplu, dacă revenim la o stare a eului a Copilului supus, se poate să pierdem simțul contextului prezent și să fim prinsi în propria-i lume internă, raspunzând inadecvat contextului prezent în care ne aflăm.

    Starea eului de Adult reflectă capacitatea noastră de a răspunde adecvat in relații, în contextul prezent, experienței aici-și-acum, din poziția de participant matur.

                                                                  * *

    Analiza tranzacționala, ca model psihoterapeutic prin perspectiva stărilor eului, oferă posibilitatea înțelegerii propriului dialog intrapsihic și este, totodată, o modalitate de analiza a interacțiunilor noastre cu ceilalti. Ne oferă posibilitatea de a ne recunoaste propriile modele introiectate în copilarie, favorizează scoaterea în evidentă a starilor eului preponderente în interacțiunile noastre, elemente esențiale ce facilitează calea catre schimbare în vederea dezvoltării unor relații sănătoase și conștiente.

 

 

 

Ce este psihoterapia?

Imagine

41925aa6c122d167f441b8bd605b68ad  Cuvântul “psihoterapie” își are originea in greaca veche, ”psychē”  fiind definit ca “spirit, suflet”  și “therapeia” insemnand “a vindeca sau a îngriji”. Dovezi ale practicii psihoterapiei pot fi găsite în literatura civilizaţiilor antice a carei contribuţie este de departe cea mai importantă. Dovezile indică faptul că, începând din secolul VI î.e.n., se desfăşurau diverse ritualuri de vindecare în templele lui Esculap, ritualuri numite “nootherapie”, în traducere însemnand “terapia minţii”. Aceste ritualuri aveau ca scop schimbarea modului de gândire; in zilele noastre aceastei forme de terapie i-ar fi drept corespondentă psihoterapia cognitivă. O altă formă de terapie larg folosită in acele vremuri pentru tulburările psihologice era ritualul „dormitului în templu”, foarte probabil aceasta reprezentând o formă de hipnoză clinică.

Aşa cum susţinea Platon, grecii credeau că dacă ne dăm seama care este lucrul de care ne e teamă, atunci această teamă dispare, pentru că teama nu are sens şi nu are o bază reală pentru a exista. Renumitul filozof Socrate a fost primul care şi-a ajutat interlocutorii să găsească o soluţie la problemă, prin metoda conversaţională. Probabil aceasta este una din cele mai bune abordări posibile în psihoterapie, pentru că în cadrul acestui proces clientul este convins că are în el însuşi capacitatea de a găsi soluţii la problema. Această perspectivă a lui Socrate i-a determinat pe anumiti istorici sa îl considere fondatorul psihoterapiei.

În anul 1890, psihoterapia a fost definită ca metodă de ameliorare a distresului sau dizabilității unei persoane de către o alta prin folosirea unei abordări bazate pe o teorie sau o paradigmă anume.

Pana în anul 1970 a existat doar psihanaliza ca metodă psihoterapeutică, in sedința individuală. Ca urmare a apariției de noi cerințe evolutive s-au dezvoltat si alte curente psihoterpeutice, mai întai in SUA și, ulterior, în Europa.

De atunci pană în prezent aria psihoterapiei a devenit extrem de vastă prin aparitia si dezvoltarea mai multor curente psihoterapeutice. Insă, toate abordarile aparute si dezvoltate de-a lungul timpului care au la bază comunicarea dintre client si psihoterapeut au, de fapt, scopuri identice și anume dezvoltarea personalitătii și o mai bună adaptare socială a clientului. Ele împartasesc o anumita concepție despre om exprimată prin noțiunile de creștere, experientă, întalnire, autenticitate si totodată, tind sa anuleze o opoziție prea marcantă între sănatate și boală, adresându-se atât persoanelor sănatoase, cât și celor cu probleme patologice.

Potrivit Federatiei Romane de Psihoterapie, psihoterapia este “o modalitate de tratament cuprinzător, deliberat și planificat, prin mijloace și metodologii științifice, având un cadru clinic și teoretic fiind centrată pe reducerea sau eliminarea unor simptome, tulburări mintale sau stări de suferință psihosociale și/sau psihosomatice și comportamente disfuncționale.”

Cu alte cuvinte, psihoterapia se adresează oricarei persoane aflate în dificultate sau suferintă ca urmare a unor dezechilibre mentale, afective, fiziologice, comportamentale sau relaționale.

O persoană poate alege psihoterapia atât pentru tratare și vindecarea anumitor tulburări psihologice cât și pentru dezvoltarea și armonizarea personala. 

Un aspect important care asigura succesul în psihoterapie se refera la încrederea clientului atât in procesul terapeutic și în persoana terapeutului cât si in relația de alaturare, de alianța care se stabilește între ei, datorită careia clientul iși poate exprima liber problemele. Studiile recente relevă că cel mai important element în psihoterapie la ora actuală este relația terapeutică.

 

 

H. Ey spunea: “Dacă psihoterapia nu este întotdeauna suficientă, ea este întotdeauna necesară.”

 

Psihoterapeutul este un bun aliat în drumul tău către regăsirea de sine, către sănătate, echilibru si armonie, iar psihoterapia reprezinta cel mai bun remediu pentru regenerarea ta sufletească. 

Fiecare dintre noi este unic pe acest pământ, fiecare este rodul propriei eredităţi si al propriei experienţe de viaţă.

Este important să ne amintim că suntem niste creaţii minunate, grozave si cu totul inedite pe acestă lume,  lucru ce conferă fiecaruia dintre noi o valoare inestimabilă. Fiecare om poate exista numai prin ceea ce este, poate cânta numai ceea ce este el, in orchestra vieţii sale, sau poate picta numai ceea ce este el în decorul vieţii sale.

Unii oameni isi caută diverse locuri in care să se refugieze atunci cand au probleme: o casă la ţară, pe malul mării sau la munte. Există un singur loc în care putem scăpa de griji si acela este, de fapt, sufletul nostru. Acest lucru nu se întâmplă nicaieri in exteriorul nostru, nici, chiar, în cel mai linistit loc de pe lume. Ne găsim liniştea atunci când gândurile noastre sunt paşnice, iar sufletul nostru este împăcat. Liniştea nu este altceva decât acea binemeritata ordine interioară. 

In fiecare dintre noi există comori nebanuite, iar acest lucru apare ca o a doua natură a noastra si  de care de multe ori uităm sau nu suntem conştienţi pe deplin. O axiomă a evolutiei spirituale spune ca, de fapt, în spatele blocajelor noastre cele mai puternice sunt ascunse, deseori, cele mai profunde daruri al noastre.

De aceea să nu uităm ceea ce este mai important: să ne preţuim, să ne redescoperim resursele, să fim şi să devenim cu adevărat noi insine, să atingem potenţialul nostru maxim în ceea ce putem fi in viata noastră, să aducem echilibrul in viaţa noastră, pentru ca nici un om nu se poate simţi bine, dacă nu este în armonie cu sine.